Distanța este un zid pe care scrie "Pericol de dărâmare!" (I). Dincolo de umanitate.

        

                Moș Crăciun nu a mai venit în acea iarnă fără zăpadă. 

În locul colindelor și a zurgălăilor se auzeau soneriile alarmelor de pe stâlpii străzilor, care sunau pretutindeni în țară.

Oamenii se speriaseră și, în mod straniu, nu știau ce se întâmplă. 

La televizoare se anunța instalarea unui regim de urgență, în contextul unei pandemii devastatoare. Copiii trebuiau protejați și urma să fie luați de lângă părinți și duși într-un loc sigur.

Mirabela era o fetiță minunată de șapte ani și avea un dar special, pe care nu-l știa nimeni. Părinții ei doar pe ea o aveau și încercaseră să o ascundă atunci când autoritățile au început să îi strângă pe toți ca pe niște oi. 

Motivul acelei acțiuni era un virus straniu, care pândea în aer și stătea să intre în corpul oricui ținea gura căscată. Un virus necunoscut precum un inamic pe care îl cunoști după ce te lovește, un dușman care nu te lasă să mori, dar care nu te lasă nici să trăiești. Un virus venit de nicăieri cu un avion comun și la clasa întâi, cu un chef nebun să facă înconjurul lumii în nouăzeci de zile sau poate plecat într-o călătorie pentru totdeauna.

Momentul în care au pus mâinile pe Mirabela pentru a o lua din fața părinților învinețiți la față de durere, se asemăna cu împingerea cuiva într-un abis. 

Spaima fetiței fu insuportabilă și leșină în mijlocul celorlalți copii, care urlau și plângeau din același motiv.

Câteva ore mai târziu, Mirabela se trezi singură într-o încăpere cu pereți albi, pe care erau pictați îngeri în aspect tridimensional. La lumina lunii, aceștia parcă prindeau viață, cu raze de speranță și căldură sufletească.

Fetița era legată de un pat prea mare pentru trupul ei, iar în jur ticăiau mai multe aparate cu ecrane digitale.

Lacrimile reci se transformaseră în lacrimi fierbinți, care îi ardeau obrajii și buzele.

„Mama, mama, mama, mama, mama...”, își șoptea singură, întreruptă de respirația greoaie. Apoi căzu într-un somn involuntar cu vise dulci, parcă menite să o mai liniștească.

În primul vis, simțea cum mama ei o ținea în brațe, în timp ce sorbea lapte călduț din cana preferată. Căldura de la pieptul mamei era un medicament ce nu avea echivalent în lumea largă.

Apoi visă că stătea afară, întinsă pe iarba verde din livadă, iar soarele îi lumina părul blond și îi pătrundea prin piele, creând o stare de bine, atât de necesară tristeții ei.

Își aminti că este bolnavă și se trezi din nou în acea încăpere.

Cineva cu o expresie severă se apropiase de patul ei, ținând o seringă în mână și o avertizase să stea liniștită pentru a i se administra un medicament. Oricum era legată... Ce putea să facă?... Nu îndrăznea să întrebe nimic.

În tot acest timp, acasă, părinții nu avură zile liniștite. Știau că era posibil să dispară copiii fără urmă, dar nu se așteptau la o asemenea măsură, aceea de a li se lua fata de frica unui virus, care încă nu intrase pe ușa casei lor însemnată cu semnul Sfintei Cruci. Credeau că cineva abuza de putere și se juca cu viețile aspre ale oamenilor.

O mamă dă viață copiilor săi, iar tatăl este stâlpul familiei, deci altcineva nu ar trebui să aibă dreptul să intervină și să îi despartă sub niciun pretext, căci ei trebuie să fie împreună și la bine și la greu.

Oare libertatea era o minciună?...

Anotimpurile se schimbau între ele, fără răspunsuri clare la întrebările anonime. Poștașul primăverii umbla deghizat în Frankenstein și nu mai aducea vești bune.

Într-una din acele zile ale lunii mărțișor, Mirabela se trezi și descoperi că nu mai era legată de nimic. Simți o schimbare și credea că va fi dusă înapoi acasă. 

Tot în acea zi i se permise să iasă într-o sală mare, pentru a se întâlni cu ceilalți copii și pentru a face mișcare. Atunci înțelese că se afla într-un orfelinat, dar nu putea să accepte ideea de a fi orfană, căci știa sigur că părinții o așteptau acasă. 

Își amintea ziua aceea în care fusese luată din brațele lor.

Copiii cu care s-a întâlnit acolo erau aproape identici: fără păr pe cap și tatuați pe umeri cu simboluri reprezentând un ochi albastru.

Mirabela avu un alt șoc când se privi în oglinda de lângă ușa încăperii.

Nu recunoștea fața asemănătoare cu chipul celorlalți, fără părul ei blond și tatuată ca un animal de pradă. 

Se uită apoi în jur, amețită de privirile celor ce păreau a fi clonele unor alte specii. Căzu din nou în mijlocul lor, de data aceasta în genunchi, privind către un răsărit imaginar și rugându-se Divinității să o ajute să scape de acel coșmar. 

Îngerii de pe pereți parcă se desprinseră în mod fantastic și zburară cu ea de acolo.

Mirabela deschise brusc ochii obosiți și umflați de plâns.

„- Mamă!...Tată!”, strigă ea, cu disperarea de a-și vedea părinții, care nu apăruseră nici acum, în viziunea ei înșelătoare. 

Se chinuia să scoată adevărul la suprafață și nu reușea. Privi mai bine în jur și văzu din nou acea cameră, care-i fusese cavou prea mult timp.

Se simțea în putere și se gândi să evadeze de acolo...

Într-o dimineață se strecură pe holurile înguste, îmbrăcată într-o pijama de culoare gri și cu o mică pătură așezată pe umeri. Reuși să deschidă o fereastră și să iasă afară. Lângă clădire văzu un curcubeu de flori și o cărare verde care îi arăta o ieșire secretă. Când ajunse în stradă, recunoscu gardul viu împletit cu trandafiri. Până la acea vârstă ținuse minte multe detalii și își dădu seama că se afla la marginea orașului natal. 

Știa drumul spre casă și avea curaj să plece de acolo pentru totdeauna.

Reuși să se facă nevăzută, traversând un câmp semănat cu grâu. 

Înainte de lăsatul serii intra deja în curtea casei unde părinții habar nu aveau ce se întâmplă afară.

Mirabelei i se făcu rău dintr-o dată și căzu pe iarbă, având să petreacă încă o noapte în întuneric. Pentru ultima oară, distanța îi mai puse o piedică și o ținea departe și totuși atât de aproape de familie.

Darul Mirabelei era un pachet de abilități înnăscute: răbdarea suferinței, ascultarea inimii și a intuiției, observarea a ceea ce se întâmplă în jur și puterea de a ieși din impas. 

Stelele i-au vegheat chipul, în timp ce trupul ei slăbit abia mai rezista din cauza dorului, învelită doar cu păturica de pe umeri. Dar noaptea era caldă și parcă toate astrele încercau să se alinieze în favoarea destinului ei.

De dimineață ușa se deschise larg și în prag apăru scumpa mamă... Când își văzu fetița, se aruncă la pământ lângă ea și își lipi trupul de al ei. Începu să plângă amarnic când auzi cum respira copilul.

„- Mamă!”, șopti Mirabela. Mama o luă în brațe și o duse în casă și o așeză pe patul ei de prințesă.

La televizor se anunța că pandemia se apropia de final și că familiile își vor primi înapoi copiii.

Dar Mirabela era deja acasă...

Începuse să îi crească din nou părul, iar părinții îi astupaseră tatuajul care amintea de o experiență crudă, pe care nu ar trebui să o cunoască vreodată nicio ființă umană.

Cele mai mai dureri sunt pierderea copiilor sau pierderea părinților. Oamenii trebuie să fie împreună. Familia trebuie să fie unită. Oamenii care se iubesc nu pot trăi la distanță.