Dia: inimă de piatră cu valoare adăugată.

                  Aceasta este povestea unei pietre deosebite, care se afla undeva pe un drum pietruit, pe unde treceau mii de oameni pe jos sau cu vehicule de transport.

Piatra își pusese singură un nume, Dia, pentru că era o piatră care avea suflet și conștiință.

Dia avea dimensiunea unei palme, forma unei inimi mari și greutatea echivalentă a o mie de diamante.

<<Care este rostul meu aici, printre aceste pietre indiferente la orice s-ar întâmpla?>>, se întreba ea.

Dia fusese călcată de atâtea ori sub tălpile trecătorilor, care poate nu au avut nevoie să se gândească vreodată la utilitatea unei pietre.

<<M-a durut fiecare apăsare a picioarelor spre pământul rece și umed sau prăfuit și uscat!... Totuși e bine că nu am fost zdrobită în zeci de părticele.>>, își mai spunea Dia. 

Într-o zi, râul din zonă s-a umflat din cauza unei furtuni, iar oamenii au năvălit să adune cât mai multe pietre, pentru a construi baraje în jurul caselor.

Ulterior, nu se mai vedea nicio piatră pe drum.

De fapt, mai rămăsese una, bine ascunsă în mâlul nisipos: Dia.

Timpul a trecut pentru ea precum fug norii de pe cer, pentru a lăsa soarele în prim planul unui peisaj singuratic.

Într-o altă zi, a trecut pe acolo un tânăr care a călcat pe piatră, dar nu și-a continuat drumul, ci a luat-o de jos, a șters-o cu o batistă, privind-o cu un zâmbet anume.

<<Ce frumos este acest om și ce privire are! Pare atât de fericit că m-a găsit!...>>, observă Dia, trezindu-se apoi într-un buzunar parfumat și foarte curat.

Tânărul a dus-o acasă la el, a spălat-o bine, apoi a scris pe ea ceva și a pus-o într-un săculeț aurit.

Peste câteva zile, Dia a fost dăruită unei ființe feminine la fel de frumoasă precum tânărul.

<<Te iubesc!>>, i-a spus el fetei din fața lui, în timp ce o săruta și o îmbrățișa.

<<O piatră în formă de inimă?! Este atât de... specială!>>, s-a bucurat fata care, după ce a scris pe ea numele iubitului, a așezat-o undeva în vitrină.

Dia a rămas acolo ca semn al unei declarații de dragoste care, peste ani, a umplut casa de copii.

În joaca lor, copiii au luat piatra din vitrină și au spart câteva geamuri cu ea, ba chiar s-au lovit peste degete, iar în cele din urmă, au aruncat-o în toate părțile până nu au mai găsit-o.

Unde ar fi putut să ajungă o piatră în formă de inimă?!

O piatră ori e luată pentru a fi folosită undeva, ori rămâne pe jos pentru vecie.

Cine ar iubi o piatră doar pentru că e piatră, fără niciun interes, fără nicio condiție, ci pur și simplu doar așa, de dragul ei?!

De ce ar pune cineva suflet pentru se atașa de o piatră?!

Dia își dorea să fie prețuită cu adevărat, își dorea să poată fi auzită, să poată vorbi cu cineva, iar asta părea imposibil.

<<Mai degrabă oamenii au inimi de piatră...>>, se mai consola singură Dia.

Dar unde oare aterizase în cele din urmă?!

A fost văzută stând înfiptă aproape perfect într-o țeavă de la baza unui stâlp de înaltă tensiune.

Încă mai purta urmele celor care scriseseră pe ea și se simțea de parcă ar fi primit o identitate falsă. 

Nimeni nu îndrăznea să o ia de acolo, iar ea parcă le citea gândurile:

„Ce comică e piatra aia!”

„Cine o fi pus-o acolo?!”

„Ce să fac cu o piatră?!”

„Cred că aduce ghinion.”

„Dacă mă apropii, mă poate curenta stâlpul.”

Dia își dorea să aparțină cuiva, care să o mângâie și să îi spună cele mai frumoase cuvinte în fiecare zi. Atât!... Doar atât...

Într-o zi, un copil mai mărișor a dat-o jos de acolo cu ajutorul unui băț de lemn gros și, dupa ce s-a uitat la ea, i-a venit ideea de a o vinde.

Peste tot pe unde umbla, el începea să strige:

<< - Am o piatră de vânzare!... Piatra inimii!... Piatra norocului!... Piatra nemuritoare!...>>

Dia era fericită să audă acele cuvinte de laudă, însă era îngrijorată pentru soarta ei.

<< - Cum vine asta?... Piatra e piatră!>>, reacționau cu răceală trecătorii.

Cineva s-a apropiat și a întrebat:

<< - Cât vrei pe ea, puștiule?>>

<< - 10 galbeni, domnule.>>, a răspuns copilul.

<< - Ha, ha, ha! Atât crezi că valorează? Dă-o-ncoa! Ia de aici galbenii... >>, a spus cumpărătorul.

Noul posesor al pietrei era un om foarte bogat, iar această piatră îl inspirase pe loc, într-un mod surprinzător.

Ajuns acasă, a pus piatra la loc de cinste, într-un mic iaz artizanal.

Acolo era atât de frumos!...

Dia a fost așezată între mici diamante albe și strălucitoare.

Stăpânul casei a dat de veste că oricine îl va vizita și va vrea să vorbească cu el, va trebui să se aplece mai întâi să sărute piatra în formă de inimă, dar fără să privească diamantele din jur, ca semn al bunei credințe, al respectului, ca semn al simplității care trebuie să caracterizeze pe oricare om, indiferent de statut.

Astfel, Dia a ajuns să fie mai importantă decât diamantele, într-un loc ideal pentru inima ei de piatră, atât de bogată în sentimente.